Povestea a treia. Despre grădina de flori şi baba care ştia meşteşugul vrăjitoriei.
de Hans Christian Andersen
Drepturile de traducere rezervate 🙂
Dar ce s-a întâmplat cu Gerda atunci când Kay nu s-a mai întors? Unde ar putea fi ea?
Nimeni nu ştia; nimeni nu putea oferi vreo informaţie. tot ce ştiau băieţii, era că l-au văzut legându-şi săniuţa de o sanie splendidă mare, care a mers pe stradă până la ieşirea din oraş. Nimeni nu ştia unde era, multe lacrimi au fost vărsate, şi micuţa Gerda a plâns mult şi amar, poate că a murit, s-o fi înecat în râul care curge lângă oraş. O doamne! Tristele seri lungi de iarnă!
Apoi a venit primăvara cu razele calde soare.
„Kay este dus din lume şi este mort!” îşi spuse mica Gerda.
„Mă îndoiesc de asta” spuse raza de soare.
„Kay este dus şi mort!” spuse ea rândunicii.
„Mă îndoiesc de asta,” spuse aceasta, şi apoi nici măcar Gerda nu mai crezu aceasta.
„O să-mi pun pantofiorii roşii” spuse ea într-o dimineaţă;”Kaz nu i-a văzut niciodata, şi apoi voi merge la rău să mai întreb.”
Era în zori de zi, şi-a sărutat bunica, care încă dormea, şi-a pus pantofii roşii, şi a plecat singură la râu.
„E adevărat că tu mi-ai luat prietenul de jocă? o să-ţi arăt pantofiorii mei roşii, dacă mi-l dai înapoi.”
După cum i se părea ei, valurile albastre se legănau într-un mod ciudat, apoi ea şi-a scos pantofiorii roşii, cele mai de preţ lucruri pe care îl ave, şi i-a aruncat în râu. Dar au căzut aproape de mal, şi valurile micuţe i-au aruncat imediat pe pământ, de fapt în realitate apa nu-l luase pe Kay.
Era ca şi cum suvoiul de apă nu ar fi vrut să-i răpească ceea ce-i era cel mai drag fetiţei, dar gerda a crezut că n-a aruncat pantofii suficient de departe, aşa că s-a căţărat într-o barcă care zăcea între lozii, s-a dusîntr-un capăt, şi a aruncat pantofiorii. dar barca nu era asigurată, şi datorită mişcării fetiţei, s-a desprins de ţărm. A observat şi s-a repezit înapoi, dar înainte de a se putea întoarce, barca era departe de ţărm, şi luneca repede înainte.
Micuţa Gerda era foarte înspăimântată, şi plânse, dar în afară de vrăbiuţe nu o auzea nimeni, iar ele nu puteau să o transporte pe pământ, dar zburau aproape de-a lungul malului, şi cântau pentru a o linişti:
„Suntem aici! Suntem aici!”
În barcă, plutind în voia curentului, Gerda stătea cuminte fără pantofiori, căci pantofiorii pluteau în spatele bărcii, dar nu putea ajunge la ei, barca mergea mai repede.
Ambele maluri ale râului erau frumoase; flori frumoase, arbori seculari, şi pante cu turme de oi şi vaci, dar fără nici o fiinţă umană.
„Poate că râul o să mă ducă la micul Kay”, îşi spuse ea; şi se mai înveseli puţin. Se ridică şi privi multe ore la peisajele frumoase cu malurile înverzite.
A navigat până în dreptulunei livezi mari de cireşi, unde era o mică baracă cu nişte ferestre fistichii roşii şi albastre; care era acoperită cu stuf, iar în faţă doi soldaţi de lemn stăteau de gardă, prezentând armele când trecea cineva.
Gerda le-a vorbit, pentru că a crezut că sunt vii, dar ei desigur că nu i-au răspuns. S-a apropiat pentru că şuvoiul a împins barca apropape de pământ.
Gerda a început să-i strige mai puternic, şi atunci din baracă a ieşit o babă sprijinindu-se într-un baston. Avea o pălărie cu boruri mari pictată cu cele mai frumoase flori.
„Sărman copil”spuse bătrăna. „Cum ai ajuns pe râul asta ca un torent, să fi dusă aşa în lumea mare!” Apoi bătrâna a intrat în apă, a agăţat barca cu bastonul, a tras barca la mal, şi a scos-o pe Gerda din barcă.
Gerda s-a bucurat să fie din nou pe uscat deşi mai degrabă îi era frică de bătrână,
„Vino să-mi povesteşti ce e cu tine, şi cum ai ajuns aici” spuse bătrâna.
Şi Gerda povesti totul fir de păr; bătrână dădea din cap şi spunea:
„Aşa! Aha!”, iar când Gerda a terminat de povestit, a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe micul Kay, iar femeia i-a spus că n-a trecut pe acolo, dar n-are dubii că o treacă, şi să nu mai caut, ci mai degrabă să guste cireşele, să privească florile, mai frumoase decăt orice enciclopedie ilustrată, fiecare avănd o poveste de spus. Apoi a luat-o pe Gerda de mână, au intrat în casă şi a închis uşa.
Ferestrele erau înalte precum într-o catedrală, vitraliile erau roşii, albastre, verzi, şi soarele strălucea minunat în felurite culori. Pe masă stăteau cele mai apetisante cireşe, şi Gerda măncă după pofta inimii, pentru că avea voie să ia cate dorea.
În timp ce mânca, îi legă părul cu un fileu de aur, iar părul ei buclat strălucea auriu în jurul feţişoarei dulci, rotundă şi trandafirie.
„De un car de ani am aşteptat o fetiţă drăguţă,” spuse bătrâna.
„O să vezi ce bine ne vom înţelege”; şi în timp ce fila părul micuţei Gerda, fetiţa l-a uitat pe cel care-i era ca un frate din ce în ce mai mult, femeia ştia căte ceva de ale vrăjitoriei, dar nu era rea, făcea vrăji doar pentru propia distracţie, şi îşi dorea foarte mult o fetiţă ca Gerda. De aceea a ieşit în grădină, a întins bastonul spre tufele de trandafiri, care crescuseră mirific, iar aceştia s-au ascuns în pământ astfel încât nimeni nu ar mai fi putut ştii unde erau. Bâtrâna se temea că dacă Gerda va vedea trandafirii, va incepe să judece lucrurile cu propia ei minte, îşi va aduce aminte de Kay şi va pleca pentru totdeauna.
Apoi a dus-o pe Gerda să-i arate grădina de flori. Ce mirosuri, ce încântare! Toate florile pe care şi le poate imagina cineva în orice anotimp, erau acolo în plină înflorire, nici o carte cu poze nu putea fi mai veselă sau mai frumoasă.
Gerda a sărit de bucurie, şi s-a jucat până la apus la umbra înalţilor cireşi, avea şi un pat drăguţ cu plăpumioară de mătase plină de violete albastre. A adormit şi a visat cum numai o regină poate visa în noaptea nunţii.
În ziua următoare s-a dus la joacă printre flori în lumina plăcută a soarelui, şi aşa au trecut zilele. Gerda ştia fiecare floare, şi nu erau puţine, şi totuşi parcă Gerda mai dorea una dar nu ştia care.
Într-o zi pe când admira pălaria bătrânei pictată cu flori, cea mai frumoasă dintre toate era o roză. Bătrâna uitase să scoată trandafirii de pe pălărie atunci că i-a făcut să dispară în pământ. Dar aşa se întămplă cănd cineva nu se gândeşte organizat.
„Uite!” spise Gerda.
„Nu sunt roze aici?” şi fugi printre straturile de flori, şi căută cu privirea, şi se uită, şi mai căută, numai că nu era nimic de găsit.
Apoi se aşeză şi începu să plângă, iar lacrimile ei fierbinţi căzură chiar acolo unde se ascunseseră trandafirii, şi cănd lacrimirie calde au muiat pământul, asemeni unor prizonieri în căutarea libertăţii trandafirii au rasărit frumoşi si proaspeţi. Gerda sărută trandafirii, începănd să se gândească la trandafirii de acasă, şi la drăguţul de Kay.
„O, Doamne cât de mult am stat!” spuse fetiţa. „Trebuie să-l găsesc pe Kay, ştiţi unde este?” întrebă fata trandafirii. „Să fie dus şi mort?”
„Mort sigur nu e!” spuse trandafirul. „Am fost în pământ acolo unde morţii sunt şi acolo nu e!”
„O cât vă mulţumesc!” le spuse Gerda; şi se duse şi la celelalte flori, privi la cupele lor, şi întrebă:
„Ştiţi voi oare de Kay ceva?”
Dar fiecare floare stătea în lumina razelor de soare şi îşi visa propia poveste, şi toate îi spuneau multe lucruri, dar niciuna nu ştia ceva de Kay.
Ei, bine poate că Crinul Imperial are ceva de spus?
„Auzit-aţi voi toba!” Bum! Bum! Două chemări. Întotdeauna bum! şi Bum! Melancolic cânt al poveştii doamnei bătrâne ,la chemarea preoţilor! Femeie hindusă îmbrăcată în robă pe-un rug funerar; mare de flăcări ce-o îmbrăţişează pe cu al său soţ, În cercul de flăcări femeia hindusă în viaţă-l priveşte, ai lui ochi care ard mai tare ca focul, focul din ochii ce-o inimă au ars, mai tare ca focul ce trupul consumă. Poate a inimii flacără să moară pe rugul în flăcări?
„Dar eu nu îţeleg!” a spus micuţa Gerda
„A mea poveste este” spuse Crinul.
„Şi Rochiţa Rândunicii ce spune?”
„Într-un vărf de munte, peste o trecătoare, e un vechi castel. Arbuşti deşi e jepi, cresc pe între ruine, frumoasa domnişoară stă lângă altar, uşor se arcuieşte trandafiri priveşte. Roză ca ea nicicănd n-a înflorit, iar flori de măr mai delicate-n aer n-am găsit, ce foşnet de mătase se aude din a sa robă.”
„Nu s-a întors el încă!?”
„Kay, adică?” întrebă micuţa Gerda.
„Este povestea mea despre visul meu”, spuse Rochiţa Rândunicii.
„I am speaking about my story–about my dream,” answered the Convolvulus.
„Şi ghiocelul ce spune?”
„O scăndurică-i atărnată de copaci, e un leagăn. Două fetiţe stau în el, înainte şi înapoi se balansează, au mantii albe ca zăpada, ale pălăriuţelor eşarfe lungi şi mătăsoase de un verde crudse agită-n vănt . Fratele lor mai mare în leagăn stă-n picioare, el braţele în corzi le înconjoară se prinde bine, o mână o cupă ţine, iar în cealaltă un tub de ceramică. Baloane de săpun produce. Scrânciobul se leagănă, şi balonaşele plutesc irizând atrăgător. Ultimul balon atârnă de tubul de ceramică şi se învârteşte-n adierea vântului. Leagănul se mişcă. Micuţul câine negru, ca bula de săpun de uşor, îi sare în spate la picior, dorind balans să prindă-n zbor. Se mişcă şi căţelul cade, nervos lătrând în patru labe căţelul şade, Baloane-l necăjesc, se sparg: Leagăn şi baloane sparte este al meu vis de noapte.”
„Ce-mi povesteşti drăguţ ar fi, de n-ar fi trist ar fi şi mai şi! Nimic însă de Kay!”
„Si zambila ce o spune?”
„Erau odată ca niciodată trei surori, diafane, şi nespus de frumoase. Una avea rochie roşie, a doua albastră iar a treia albă. Dansau mână în mână lângă lacul liniştit sub clarul de lună care ca-n poveşti pare zugrăvit. Copii muritori şi nu veşnice zăne. O aromă dulce se simte în aer, domnişoarele pe dată dispar în pădure, mirosul greu creşte, trei sicrie cu trei minunate tinere domniţe, vin dinspre pădure lunecă pe lac, licuricii zboară, mii de luminiţe se joacă pe lac, mă întreb eu oare despre dansatoare, de dorm somnul veşnic sau dorm somnul dulce, prin miros de floare raspund la întrebare, lipsite de viaţă, iar pe înserat clopotele bat, tot s-a terminat. ”
„Mă faci să plâng!” zise micuţa Gerda. „Acum nu mă mai pot gândi decât la cele trei domnişoare moarte, o fi şi Kay mort de adevăratelea? Roza a stat sub pământ şi mi-a zis că nu.”
„Ding, dong!” se auziră clopoţelele Zambilei. „Nu batem pentru micul Kay, nu-l ştim. Dar aşa cântăm noi, singurul cântec pe care-l avem.”
Apoi Gerda se duse la Piciorul cocoşului, care erau pierdut printre frunzele verzi strălucitoare.
„Micuţ soare strălucitor” spuse Gerda.”Spune-mi dacă ştii unde-l pot găsi pe colegul meu de joacă”
Şi floarea radie strălucire, şi privi către Gerda. Ce cântec ar fi putut cânta? Oricum unul care nu pomenea nimic de Kay.
„Într-o mică curte strălucitorul soare încălzea primele zile de primăvară. Razele alunecau pe pereţii albi ai casei vecinului, iar aproape flori proaspete, străluceau precum aurul încălzite de razele de soare. O bunică ieşise la aer, nepoata sa, o menajeră săracă şi drăguţă venise pentru o scurtă vizită. Îşi cunoştea bunica. Era aur, aur pur în Sărutul ei. Asta e povestea mea. ” spuse piciorul cocoşului.
„Biata mea bunică!” suspină Gerda. „Încă mă aşteaptă, n-am îndoială, dar mă jeleşte aşa cum îl jeleşte pe micul Kay. O să mă întorc acasă şi o să-l aduc şi pe Kay.Nu are sens să mai pierd vremea întrebând florile, ele nu ştiu decât propiile lor rime, şi nu spun nimic.”
Şi-a împăturit paltonul ca să poată fugi mai repede, dar narcisa a lovit-o la picioare, tocmai când încerca să sară peste ea. A rămas nemişcată şi privind la înalta floare galbenă, o întrebă:
„Poate ştii tu ceva?” şi se aplecă către narcisă. Ce spuse ea?
„Eu pot vedea, eu pot vedea! Ce aromată sunt! Acolo în mansardă, aproape despuiată, micuţa dansatoare. Într-un picior, acuma’n două, diepreţuieşte lumea întreagă, trăieşte doar în lumea ei. Din ceainic toarnă apă peste ceva ce ţine în mână, este o bluză, imaculată, îmbrăcămintea albă e pusă în cârlig, a fost spălată în ceinic uscată pe acoperiş. O îmbracă, leagă baticul portoocaliu în jurul gâtului, iar roba acum apare din abul cel mai pur. Eu pot să văd!Eu pot vedea!”
„Nu-i nimic aici pentru mine!” spuse Gerda. „Nu mă interesează” şi fugi spre capătul celălalt al grădinii.
Poarta era închisă, dar a smucit bolţul ruginit până când s-a slăbit, iar poarta s-a deschis, iar mica Gerda a fugit desculţă în lumea largă. S-a uitat în jur de două ori, dar nimeni nu o urmărea. În cele din urmă nu mai putu să fugă, s-a aşezat pe o piatra mare, şi când a privit mai bine a văzut că vara trecuse, era toamnă târziu, ceva ce nu putea observa din grădina frumoasă, unde soarele strălucea mereu, şi unde erau flori cât era anul de lung.
„Dragul meu, ce mult am stat!” Spuse Gerda. „A venit toamna. Gata cu odihna!” şi plecă mai departe. Şi ce picioruşe vinete şi obosite avea! Cât vedea cu ochii totul era aspru şi rece, frunzele salciilor erau chiar galbene, iar ceaţa se scurgea din ele precum o apă, frunzele cădeau una după alta, Porumbarul numai era plin de fructe, ce strepezeau dinţii. Ce întunecată şi nesigură e lumea dezolantă.