Miticul mitic Mitică

Mitică este o haimana născută în satul Haimanale. Mitică a devenit printre unii români un mit. Mitul că în vechiul regat, oamenii sunt diferiţi. Dar miticul Mitică este un stindard, stindadul haimanalelor care nu au reuşit să îmbrăţişeze civilizaţia vestului. Mitica s’a nascut haimana si a murit in germania.

Mitica a vazut intotdeauna lucrurile cu claritate politica:

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţine pept torentului popular, adică facţiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

Există falsa idee că Mitică trăieşte doar în vechiul regat, dar asta este ca şi cum ai afirma că haimanalele sunt doar în zone bine delimitate geografic.

Paradoxal cei fac apel la Mitică sunt acei teoreticieni de berărie prin care Mitică se autodefineşte.

fotografii

Scoala de fotografie

Crăiasa Zăpezii – Povestea a Şaptea.

A Şaptea Poveste.Ce s-a întâmplat în palatul Crăiesei Zăpezii, şi ce s-a mai întâmplat după.

de Hans Christian Andersen

Drepturile de traducere rezervate 🙂

http://www.craiasazapezii.blogspot.com/

Zidurile palatului erau din viscol, iar ferestrele şi uşile din crivăţ. Erau mai mult de o suta de încăperi, după cum se mişca vântul. Cea mai mare era lungă de câţiva kilometri, toate erau luminate de puternica Auroră Boreală, şi sălile erau aşa de mari, goale, reci ca gheaţa, şi atât de splendide! Veselia nu a domnit niciodată aici, niciodată nu a avut loc măcar vreun bal al ursuleţilor, cu furtună în locul muzicii, unde urşii polari să vină cu picioaarele lor întoarse şi să danseze. Nici măcar un cei al tinerelor vulpiţe, uriaş, rece şi goale erau încăperile Crăiesei Zăpezii. Luminile Nordului străluceau cu aşa precizie că oricine putea spune cănd atingeau strălucirea maximă sau minimă. În mijlocul, sălii goale fără sfârşit, era un lac îngheţat, fisurat în mii de piese, dar fiecare piesă era asemănătoare cu celălalte, încât ăreau a fi munca unui artificier măiastru. În mijlocul acestui lac stătea Crăisa Zăpezii, când venea acasă, şi spunea ea că se aşează pe Oglinda Înţelegerii, şi că acesta era singurullucru bun în întreaga lume.

Micul Kay devenise albastru, si chiar apropape negru din cauza frigului, nu nu observa, sărutul crăiesei îi luase orice urmă de senzaţe de frig din corp, iar inima sa era o bucată de gheaţă. El trăgea nişte aşchii plate de gheaţă, pe care le aşeza în toate modurile posibile, pentru că vroia să facă ceva, întocmai cum copii se joacă cu bucăţile de lemn pentru a face figuri geometrice, un puzzle chinezesc. Kay făcea tot soiul de figuri, unele foarte complicate, pentru că era un puzzle al înţelegerii lucrurilor. În ochii săi figurile erau extrem de frumoase, şi de cea mai mare importanţă, asta mai ales din cauza ciobului din ochi.

El reprezenta din figuri tot felul de cuvinte, dar nu putea să-şi imagineze cum să reprezinte cuvântul pe care dorea el, acel cuvânt era „eternitate”; iar Crăiasa Zăpezii spuse, dacă descoperi acea figură, vei fi propiul tău stăpân, şi o să-ţi fac cadou întregul cuvânt şi o pereche de patine.
„O să mă duc în ţările calde”, spuse Crăiasa Zăpezii. „O să mă duc să mă uit în craterele vulcanilor” spuse ea vorbin de Etna şi Vezuviu. „O să le îmbrac în mantii albe, pentru că aşa trebuie să fie, mai ales, că este bine prentru portocale şi struguri.” Şi zbură Crăiasa departe, iar Kay rămase rămase singur în sala goală de gheaţă lunga de kilometri, şi privea blocurile de gheaţă, şi se gândea se tot gândea până de aproape că i se spărgea capul. Stătea aşa tâmp şi nemişcat, încât puteai crede că a murit îngheţat.

Deodată micuţa Gerda păşi prin marea poartă în palat. Uşa era formată din crivăţ, dar Gerda repetă rugăciunea de seară, iar vântul se aşternu ca şi cum ar fi dormit, şi mica fetiţă intră în sălile uriaşe, goale şi reci. Acolo era ţinut Kaz: ea îl recunoscuse, alergă să-l îmbrăţişeze, plânse, îl îmbrăţişă ferm pentru o vreme, „Kay, dragul meu Kay! te-am găsit în sfârşit?”
Dar el stătea nemişcat, tâmp şi rece. Atunci mica Gerda vărsă lacrimi fierbinţi, iar acestea căzură pe pieptul lui şi ajunseră la inimă, dezgheţară bucata de gheaţă, di dizolvarară aşchiile din oglindă, el se uită la ea şi cântă melodia:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”
Aici Kay izbucni în lacrimi, şi plânse atât de mult că ciobul îi ieşi din ochi, şi o recunoscu pe Gerda, şi exclamă,”Gerda, draga mea Gerda! Unde ai fost atâta vreme? Şi unde am fost eu?” spuse el.”Că gol şi ce frig!” Şi o strănse ferm pe Gerda, care râdea şi lăcrima de bucurie. Era atât de frumos, că dasau chiar şi blocurile de gheaţă de bucurie, şi când au obosit şi s-au aşezat jos, ei formară exact literele pe care Crăiasa îi spusese să le găsească; aşa că acum era propiul său stăpân, şi avea să aibă cuvântul şi o pereche de patine conform înţelegerii.

Gerda îl sărută pe obraji, iar aceştia chiar se îmbujorară, îl sărută pe ochi, iar aceştia scântiară pecum ochii Gerdei, îi sărută picioarele şi mâinile, iar el deveni din nou normal şi fericit. Crăiasa Zăpezii putea să vină oricănd dorea, pentru că pe podea se găsea cuvântul libertăţii, cuvăntul dorit de Crăiasă, scris cu splendide litere strălucitoare de gheaţă.

Ţinându-se de mână, rătăciră prin sălile uriaşe, vorbind de bunica lor, şi de trandafirii de pe acoperiş, şi pe unde ajungeau, vântul se îmblânzea, şi soarele strălucea puternic. Iar când ajunseră la tufa de coacăze roşii, îl găsiră pe ren aşteptând ca ei să vină. Mai venise cu un ren tânăr cu ugerele piline de lapte, care îi hrăni pe micuţi, şi îi sărută.

Apoi îi duseră pe Kay şi Gerda, mai întâi la femia finlandeză, unde se încălziră într-o cameră călduroasă, şi învăţarp ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă, apoi ei se duseră la femeia din Laponia, care le dărui haine noi şi le repară săniuţele.

Renul şi cu prietenul său renul cel tânăr merseră alături de ei, pănă la frontierele ţării. Acolo văzură din nou vegetaţie, acolo trebuiră să se despată de reni şi de femeia din laponia.”La revedere! La revedere!” a fost tot ce şi’au spus. Şi începeau să apară primele fire verzi, iar păsărelele începură să cânte, iar din pădure a apărut, călărind un armăsar mândru, pe care Gerda îl ştia (pentru că fusese la trăsura de aur), o tânără domniţă, cu o pălărie roşu aprins şi înarmată cu pistoale. Era ştrengăriţa neprihănită, care se săturase de casă, şi era hotărâtă să călătorescă în nordul îndepărtat, şi după aia în altă direcţie dacă nu-i plăcea. O recunoscu pe Gerda imediat, şi Gerda de asemeni. S-au revăzut bucuroase.

„Eşti un camard bun pentru hoinăreală”, îi spuse lui Kay, „Mi-ar place să ştiu dacă meriţi ca cineva să mergă până la capătul lumii să te salveze!”
Dar Gerda o atinse pe obraji şi o întrebă de Prinţ şi Prinţesă.
„Au plecat în străinătate” spuse ea.

„Dar Corbul?” întrebă Gerda

„O! Corbul a murit,” răspunse ea. „Drăguţa lui e acum văduvă, şi poartă o bentiţă negră înfăşurată pe picior, se văicăreşte amarnic, dar aste este! Acum povesteşte-mi ce ai mai făcut şi cum te’ai descurcat să-l găseşti.”

Şi Gerda şi Kay îşi spuseră poveste.

„Tra, lala, nani, se sfârşeşte bini!” spuse ştrengăriţa, şi îi luă de mână pe amândoi de mâini şi le promise că de va trece vreodată prin oraşul lor, va veni să-i viziteze, şi apoi porni la drum.

Kay şi Gerda se luară de mâini, era o frumoasă vreme de primăvară, cu o bogăâie de flori şi verdeaţă. În zare răsereau clopotniţele, iar copii recunoscură turnurile înalte, şi oraşul mare, era locul unde crescuseră. Intrară şi se repeziră în camera bunicii, unde totul era la fel ca atunci când plecaseră. Ceasul făcea „Tic, Tac” iar arătătoarele se mişcau rotund, dar când intrară au realiat cât crescuseră. Trandafirii de pe scăriţe atârnau înfloritor la ferestrele deschise, acolo zăceau scăunelele lor de copii, şi Kay şi Gerda se aşezară ţinându-se de mâini, amândoi uitaseră frumuseţea rece a Crăiesei Zăpezii, totul părea un vis. Bunica stătea în razele soarelui, şi citea tare din Biblie:

„Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3)

Iar Kay şi Gerda se priviră în ochi, şi dintr-odată înţeleseseră vechiul cântecel:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”

Acolo stăteau doi adulţi, adulţi şi totuşi copii, cel puţin în inimă, şi era vremea verii, în miezul bogatei veri.

Crăiasa Zăpezii – Povestea a Şasea.

A Şasea Poveste. Femeia din Laponia şi Femeia din Finlanda.

de Hans Christian Andersen

Drepturile de traducere rezervate 🙂

http://www.craiasazapezii.blogspot.com/

Deodată se opriră înaintea unei case mici, extrem de mizerabile. Acoperişul ajungea până la pământ, iar uşa era aşa de mică, că toţi cei din failie trebuiau să se târască pe burtă ca să intre sau să iasă din casă. Nu era nimeni acasă cu excepţia unei femei laponeze, care curăţa nişte peşte la lumina unei lămpi cu ulei. Renul îi povesti femeii toată povestea Gerdei, mai întăi îi spuse povestea lui, pentru că i se părea mult mai important. Gerda era atât de îngheţată că nu mai putea vorbi.

„Biata fată!” spuse femeia din Laponia, „Mai ai o grămadă de mers. Mai ai o mie de leghe până să ajungi în Finlanda; acolo e locuinţa de la ţară a Crăiesei Zăpezii, acolo aprinde luminile albastre în fiecare seară. O să-ţi scriu câteva cuvinte de la mine, o să ţi le scriu pe un peşte uscat, hârtie n-am să-ţi dau, să dai ce-ţi scriu femeii din Finlanda, ea ştie mai multe şi o să te îndrume.”
Când Gerda se dezmorţi, îşi astămpăra foamea şi setea, atunci femeia din Laponia scrise câteva cuvinte pe un peşte uscat, o rugă pe Gerda să aibă mare grijă de peşte, o urcă pe ren, o legă strâns,si îi dădu bice renului. „Cea! Cea!” se auzi în aer; iar cele mai minnate lumini albastre luminau cerul intunecat, şi ăn cele din urmă ajunseră în Finlanda. Bătură la şemineul femeii din Finlanda, pentru că uşă nu avea de fel.
Era aşa o căldură înautru că femeia finlandeză umbla mai mult dezbră cată. Era mică şi jegoasă. Imediat o ajută pe Gerda să descalece, trase mânuşile şi ghetele, pentru că era aşa de cald încât trebui să pună o bucată de gheaţă pe fruntea renului, apoi citi ce scria pe peştele din Laponia. Citi de trei ori, încât vorbele i se întipăriră în inimă, apoi puse peştele pe o tavă, pentru că mai putea fi mâncat, iar ea nu arunca niciodată nimic.
Apoi renul îşi spuse poveste, iar după spuse povestea micuţei Gerda, femeia finlandeză clipea din ochi dar nu spunea nimic.
„Eşti atât de inteligentă” spuse renul; „tu poţi, ştiu eu, să înnozi toate vânturile pământului într-un singur nod. Dacă marinarul slăbeşte un nod, antunci arre vânt bun din pupa, dacă slăbeşte pe al doilea bate puternic, dacă le dezleagă pe cel de’al treilea şi al patrulea, e o un vând de smulge copacii din rădăcină. O să-i dai micuţei o poţiune magică care să-i dea forţa unei duzini de bărbaţi, ca să o poată înfrânge pe crăiasă?”
„Forţa unei duyini de bărbaţi!” spuse femeia Finlandeză. „Bine tare, asta ar fi!” apoi sw duse la o tavă, şi trase pergament făcut sul, când desfăcu sulul, caractere ciudate se înşirau pe pielea pergamentului, femeia finlandeză începu apoi, să citească aşa de repede încât broboane de transpiraţie îi apărură pe frunte.

Dar renul se rugă atât de tare pentru micuţa Gerda, iar Gerda cu lacrimi în ochi o implora din priviri pe femeia finlandeză, iar clipi, îl trase pe ren într’un colţ deoparte, unde şoptiră împreună, iar renul mai primi o bucată de gheaţă ca să se răcorescă.

„Adevăratul mic Kay este la Crăiasa Zăpezii, şi totul acolo e pe placul său, şi el crede că e locul cel mai bun de pe pământ, dar motivul adevărat, este că are un ciob de sticlă în ochi, şi o aşchie în inimă. Trebuie scoase mai întâi, altfel el nu se va întoarce niciodată către umanitate, iar Crăiasa îl va reţine veşnic în stăpânire.”
„Dar nu-i poţi da micuţei Gerda nimic care să-i dea puteri supranaturale?”
„Nu-i pot da mai multă putere decât are deja. Nu vezi cât de puternică este? Nu vezi cum oameni şi animale sunt forţaţi să o ajute, cum a străbătul o lume întreagă în picioarele goale? Ea nu trebuie să audă de puterile ei de la noi, puterea ei esteîn inima ei, pentru că este o fată dulce şi inocentă. Dacă nu poate ajunge singură la Crăiasa Zăpezii, şi să-l scape pe micul Kay de vrajă, noi nu o putem ajuta. La patru kilometri de aici începe grădina crăiesei, până acolo poţi merge, caută o tufă de coacăze crescută în zăpadă, lasă fata fără să mai spui o vorbă şi vino ca vântul înapoi. ”

Şi femeia finlandeză o puse pe Gerda în spatele renului, iar el alergă cu o viteză nemaivăzută. „O, am uitat să-mi iau ghetuţele, nu mi-am luat mânuşile.” plânse Gerda. remarcase că nu le avea în gerul tăios, dar renul nu se opri, alergă până la tufa de coacăze, o puse pe Gerda jos, o sărută pe gură, în timp ce lacrimi mari îi curgeau renului din ochi, şi plecă înapoi tot atât de repede pe cât venise.

Acolo rămăsese micuţa Gerda, fără încălţări sau mânuşi, în mijlocul frigului îngrozitor al Finlandei.

Fugi cât putu de repede. Apoi veni un întreg regiment de fulgi de zăpadă, dar nu veneau de sus, şi erau chiar strălucitori şi luminoşi din cauza Aurorei Boreale. Fulgii mărşăluiau pe pământ, şi cu căt se apropiau cu atât deveneau mai mari.

Gerda îşi amintea bine de fulgii mari şi stranii pe care’i văyise printr’o lupă, dar acum aceştia erau mai mari şi mai înspăimântători deoarece erau vii. Ei erau avanpostul Crăiesei Zăpezii. Aveau cele mai minunate forme, unii arătau ca nişte porci spinoşi urâţi, alţii arătau precum nişte şerpi încolăciţi agitându-şi capetele ameninţătoare, iar alţii precum nişte ursuleţi grăsuţi, cu blana zburlită, toţi erau de un alb strălucitor, şi toţi erau fulgi de nea vii.

Micuţa Gerda repetă Tatăl nostru. Frigul era atât de intes încât îşi putea vedea respiraţia, care ieşea precum un fum alb din gură. Creştea din ce în ce mai groasă, şi începu să ia forma unor mici îngeri, şi crescu din ce în ce mai mult până când aceştia atinseră pământul. Şi toţi aveau capetele acoperite cu coifuri, şi lănci şi scuturi în mâini, iar numărul lor tot creştea, iar când Gerda termină tatăl nostru, ea invocase o întreagă legiune. Aceştia asaltară înspăimântătorii fulgi de nea cu lăncile, iar fulgii zburară în mii de bucăţele, iar mica Gerda cutezătoare şi în deplină siguranţă merse înainte. Îngerii o mângâiară pe mâini şi picioare, astfel încât să mai îndulcească frigul, iar ea se îndreptă repede spre palatul Crăiesei.
Dar acum o să vedem cum petrecea Kay. El nu se gândise la Gerda, şi cu atât mai puţin că Gerda putea fi în faţa palatului.

Comentariu :Ciinii vagabonzi revin in strada, Paunescu reinvie Cenaclul!

Organizatiile care militeaza pentru tinerea cainilor in adaposturi spun ca eutanasierea este un gest crud. Solutia data de organizatiile mincinos intitulate „pentru protectia animalelor” este de a tine cainii in adaposturi, si a-i ingriji, folosind bani ce urmeaza a fi platiti de naivii care cred ca in acest fel vor proteja animalele.  Cei care spun ca tinerea cainilor in adaposturi este o solutie mai cruda decat eutanasierea sunt huiduiti. Si caniii au suflet. Iubitorii de animale atunci cand sustii o solutie rationala pentru cainii maidanezi vin si iti spun:
Esti un bou! Desi luati la intrebari declara ca ai iubesc chiar si boii dar asta e o zicala romaneasca, o figura de stil. Dar tot ziceri din popor sunt si:
„Si caii se impusca” sau „Inima de caine!” „Cainos”
Eu recunosc ca atunci cand sunt pentru eutanasiere am o inima de caine, sunt cainos.
Dar ma rog toate aste sunt discutii irationale, sa revenim in rational.
Iubitorii de animale ne spun ca animalele nu trebuie chinuite, cainii tinuti in adapost nu fac nici un rau, sunt mai multi oameni care mor intepati de albine decat de muscaturile cainilor. Cand vine vorba de zecile de cazuri de copii muscati de caini, de sumele cheltuite pentru vaccinarea antirabica , organizatiile ne spun ca este de fapt vina celor muscati, cainii nu fac nimic rau si au fost provocati. De fapt oamenii sunt cei rai, cei care ii abandoneaza, etc.
Unica solutie pentru protejarea animalelor este adapostul.Fara animale chinuite.
Ei bine eu am o veste proasta pentru iubitorii de animale, sunt mintiti, dar nu sunt mintiti oricum ci sunt mintiti rau.
In primul rand ii rog pe cei ce doresc sa tinem cainii  in adaposturi sa privesca imaginile urmatoare:
http://www.fund4horses.org/info.php?id=669
http://www.liveexportshame.com/worlds_best_practice.htm

Cum mint cei ce susţin că soluţia cea mai potrivită pentru câinii maidanezi este cea mai potrivită?

Mint simplu, ascunzând adevărul!
Care adevăr? Adevarul este ca faptul ca toti cainii sunt carnivore, iar pentru supravietuirea lor in adaposturi, alte animale vor fi macelarite.
Pentru ca mancarea de caine contine in primul rand carnea altor animale.
Cate animale trebuie sacrificate pentru supravietuirea cainilor din Bucuresti?

http://www.api4animals.org/facts.php?p=359&more=1

Vor profita animalele de pe urma legii de protectia a cainilor?
NU!
Profitorii sunt:
* Nestlé
* Del Monte
* MasterFoods
* Procter and Gamble (P&G)
* Colgate-Palmolive

Retorica celor ce sustin hacuirea a mii de animale nevinovate pentru profitul companiilor ce produc hrana pentru caini este una de tip nazist:
„Daca e sa aplicam corect si serios principiul “e periculos? eutanasiaza-l!” atunci 10% dintre bucuresteni, cateva zeci de mii de functionari publici, vreo 350-400 de parlamentari, 20 de ministri si vreo cateva sute de jurnalisti ar trebui eutanasiati. ”

Cum sa vezi astfel de comentarii din partea cuiva care sustine macelarirea in chinuri a mii de animale, altfel decat ca o amenintare, ce va urma?
Poate ca in curand vor face si adaposturi pentru oameni, unde vom primi hrana uscata, si vom mai fi scosi o data la 4 ani din adapost doar ca sa votam.

sht

in America chiar si rusii vorbesc engleza.

In secolul trecut la Paris chiar si gunoierii vorbeau engleza.

Acum ma gandesc cum trebuie sa fie pentru un american care toata viata a auzit rusii vorbind la televizor cu accent ciudat, sa constate brusc ca mai exista si altceva in afara de engleza.

Dupa ce am vazut la Jay  cum intelectualii din Arkansas puneau Irak-ul in europa de escu tara evreilor era Danemarca., nu ma mai mira nimic.

Cred ca o sa inchid si Blogul asta, e prea naspa.

Nişte Ţărani – Există o Esplicaţie

Bucureştiul a devenit un jeg. Cei ce vor dori să administreze oraşul vor spune că aşa a fost dintotdeauna, că de vină e odioasa moştenire. Să fiu sincer mie imagine Dâmboviţei plină de rahat bolborosind printre salciile pletoase de lângă parcul hipodromului mă face uşor melancolic. Versurile lui Eminescu au avut întodeauna sens pentru cel născut pe drumurile colbuite ale lui Tudor Vladimirescu, ale nomazilor născuţi pe câmpiile Cotocenilor, în porumbul din care bătrănii spuneau că s-a ridicat primul avion de românesc. Bucureştean fiind glodul de la Comalimentul de pe Splai mi-a rămas şi acum în minte, la fel ca bulevardul Şanţ Elizee dintre Universitate şi Romană. La fel ca spitalul Brâncovenesc şi statuia solitară a domniţei Bălaşa într-o zi de iarnă. M-am jucat de-a John Wayne în furtunile de nisip din Cartierul Uranus, un deşert creeat de excavatoare şi budozere pentru noi bucureştenii.

Am admirat tancurile care au făcut în două luni de iarnă drumul care astăzi se cheamă pompos bulevardul Timişoara. Fascinat îmi aduc aminte de panourile de tablă pe care scria:”Nu călcaţi pe iarbă. Amendă 25 de lei!”

Erau vremuri când ţăranii veneau la oraş. Erau aduşi la oraş. Aflăm acum că în aceea perioadă s-a produs ruralizarea Bucureştiului, că tăranilor de ieri le datorăm greaua moştenire de astăzi:

Industrializarea forţatã a dus mai curând la ruralizarea oraşului decât la urbanizarea satului (Gilberg, 1979). Valorile patriarhale tradiţionale dominau o mare parte a societãţii, definind rolurile de gen şi relaţiile dintre bãrbaţi şi femei. Familia ruralã patriarhalã încuraja şi alimenta idealul femeii supuse şi subordonate, femeia grijulie şi iubitoare, o femeie fãrã urmã de preocupãri personale, devotatã exclusiv soţului şi familiei. Comportamentul convenţional era obedienţa faţã de tatã şi soţ. Superioritatea şi independenţa bãrbatului erau intrinseci acestei tradiţii. Alcoolismul şi adulterul bãrbatului erau tolerate atât timp cât acesta îţi îndeplinea obligaþiile de a asigura subzistenţa familiei (Kligman, 1991). Prãbuşirea regimului Ceauşescu a permis focalizarea atenţiei cercetãtorilor asupra consecinţelor dramatice ale politicilor demografice iresponsabile ale regimului. La fel ca şi celelalte ţãri din fostul bloc comunist, România a cunoscut dupã 1989 o perioadã de profunde transformãri sociale, politice şi economice. Realizarea unui adevãrat şi autentic parteneriat între sexe rãmâne o prioritate. Deşi acest drept este asigurat prin Constituţia României, la nivelul practicilor cotidiene se înregistreazã încã largi disparitãţi faţã de normele legislative (Brucher, 1999). Mai mult chiar, tranziţia spre democraţie în România, ca de altfel şi în alte ţãri post-comuniste, a alimentat o intensificare a valorilor tradiţionale, fenomen etichetat de sociologi ca“retradiţionalizarea unor segmente ale societãţii” (Kligman, 1994). http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/dir_teme.pdf

Chestia asta cu ţăranii care au venit la oraş a devenit o legendă urbană consacrată, genul de studii sociologice bazate pe vizionarea filmului „Rocco şi fraţii săi „. (pentru cei ce nu mai ţin minte e vorba de o familie de ţărani din sicilia veniţi în nordul bogat ca să lucreye pentru capitaliştii care industrializau sălbatic şi având o politică demografică criminală nordul Italiei. De fapt teoria cu cu ruralizarea oraşului, demostreată că citând surse bine alese poţi demonstra orice.

Mai există şi teoria că nu avem vocaţie de orăşeni, că la noi urbanizarea s-a produs târziu, iar mentalitatea de cetăţean al unui burg ne lipseşte.

În 1291 membrii unei comunităţi rurale îşi declarau independenţa. Prin comunitate rurală înţelegând acei ţărani care s-au aciuiat pe lângă burgurile în formare, pentru a contribui la ceea ce în evul mediu jurnaliştii consemnau ca fiin industrializare forţată.

Mai există şi exeplul unui sat de 40 de familii din arabia de unde în 30 de ani s-a creeat o clasă politică şi o administraţie care avea 100.000 de funcţionari publici plătiţi.

Nu ţăranii veniţi la oraş sunt problema, ţăranii veniţi la oraş sunt o scuyă inventată de sociologi pentru politicieni.

Acum că tot miroase a locale o să susţin propunerea cu primarul născut în Bucureşti, deşi asta nu va rezolva problema. Promblema fundamentală este alta, şi anume domnia legii.  Dacă sociologii ar fi căutat prin istorie ar fi găsit exemplul Islandei care cel puţin 200 de ani a existat viabil fără o putere executivă, cum? Simplu, prin domnia legii, nu a justiţiei ci a legii, chiar dacă legea era nedreaptă ea se aplica, nedreptăţile fiind corectate în sezonul legislativ.

Aşadar rezolvarea problemei Bucureştiului ţine, de legislaţie, şi de aplicarea ei. Câtă vreme legi puse în aplicare de 9 ani sunt desfiinţate şi declarate neconstituţionale, nu vom avea nimic altceva decât scuze. Iar problema nu o reprezintă ţăranii care au venit la Bucureşti să muncească, problema, adevarata problemă a industrializării forţateo reprezintă ţăranii care intră în parlament desculţi şi pleacă îmbrăcaţi în Armani, deşi ţăran e o denumire nemeritată, câtă vreme lichelele îşi vor bate joc de lege, vom colida Bucureştiul pierduţi şi având iluzia unui oraş în care domneşte legea. Pentru cei mai destupaţi cred că e foarte clar că nu ţăranul care aruncă gunoiul într-o pungă de plastic pe geam e vinovat, vinovat este cel ce nu aplică legea pentru şi nu dă amenzi pentru asta.