Crăiasa Zăpezii – Povestea a Cincea.

A Cincea Poveste. Ştrengăriţa neprihănită.

de Hans Christian Andersen
Drepturile de traducere rezervate🙂

http://www.craiasazapezii.blogspot.com/

Mergeau prin pădurea întunecată; dar trăsura lumina ca o torţă care lucea în ochii tâlharilor, iar aceştia erau înebuniţi de gândul de vor scăpa netâlhăriţi.

„Îi aur! Îi aur!” strigau aceştiea; în timp ce fugeau prin pădure. Apoi furară caii după ce au pus la pământ vizitiul, călăreţii şi servitorii au tras-o pe Gerda afară din trăsură.

„Ce durdulie şi frumoasă e! Trebuie că a fost hrănită numai cu mieji de nucă,” zise baba lotrilor, care avea o barbă lungă şi stufoasă, şi sprâncene mari şi dese care-i atârnau peste ochi. „E la fel de dulce ca un miel grăsuţ! Ce bună o să fie!” Şi scoase un cuţit, cu o lama ascuţită strălucitoare şi înspăimântătoare.
„Ahh” ţipă baba în aceşaşi moment. Fusese muşcată de ureche chiar de fetiţa ei, pe care o căra în spate, şi era o chestie atât de sălbatică şi de neîndurat, încât chiar s-a amuzat când după asta. „Obraznicătură mică! ” spuse ea, dar momentul în care era hotărâtă să o ucidă pe Gerda trecuse.
„O să se joace cu mine,” zise copilul lotrilor.”Îmi va da manşonul de blană, şi mantoul ei drăguţ şi va dormi în patul meu!” Şi apoi o mai muşcă pe maică-sa, care începu să sară şi să se rotească pe loc de durere, iar tălharii se amuzară copios, şi ziseră:

„Io-te, dansează cu pitica!”

„Eu intru în trăsură,” zise mica ştrengăriţă neprihănită, sigură că va fi cum pofteşte, pentru că era foarte alintată şi încăpăţînată. Ea şi cu Gerda urcară, şi merseră departe conducănd peste rădăcinile copacilor căzuţi, din ce în ce mai adânc în pădure.

Micuţa ştrengăriţă neprihănită era la fel de înaltă ca Gerda, dar ceva mai puternică, tuciurie, iar ochii negri, o fă ceau să pară aproape melancolică. A îmbrăţişat-o pe Gerda, şi a spus:”N-or să te omoare câtă vreme imi place de tine. Ia spune, eşti o prinţesă, nu-i aşa?”

„Nu,” spuse micuţa Gerda, care-i povesti tot ce i se întâmplase, şi cât de mult ţinea ea la Kay.

Ştrengăriţa se uită la ea cu un aer serios, dădu uşor din cap, şi spuse,”Ei n-or să-ţi facă nimic rău, chiar dacă mă voi supăra pe tine, dar o să-ţi fac eu!”, şi apoi şterse lacrimile Gerdei, apoi îşi îndesă mâinile în manşonul elegant de blană, care era cald şi pufos.
În cele din urmă trăsura opri. Erau în curtea castelului lotrilor. O dărăpanătură de sus până jos, din spărturile din zid zburau ciori şi stârci de noapte, în timp ce Rotwailler-i uriaşi, ce păreau că pot să-nghită un om dintr-o înghiţitură, săreau prin curte, dar nu lătrau pentru că nu aveau voie. Într-o sală mare afumată şi arsă, un foc uriaş ardea pe podeaua de piatră. Nu aveau nici un coş, aşa că fumul îşi căuta calea prin spărturile din acoperiş. Într-un ceaun gigantic fierbea nişte supă, iar iepuri şi alte rozătoare erau fripţi la proţap.
„O să dormi cu mine şi cu animalele mele în seara asta,” spuse ştrengăriţa.
Mâncară şi băură câte ceva, şi apoi se duseră într-un colţ, unde erau aruncate nişte pături şi saltele. Lângă elepe nişte şipci şi bârne, stăteau aproape o sută de porumbei, toţi moţăiau, şi s-au mutat când a intrat ştrengăriţa. „Sunt toţi ai mei”, zise ea, înfăşcând unul de lângă ea, de picioare, şi scuturându-l în aşa fel încât să poată da din aripi. „Pupă-l”, ţipă micuţa, împingând porumbelul în faţa Gerdei. „Acolo stau guguştiucii”, continuă ea arătând către nişte scândurele înţepenite într-o gaură sus de tot lângă tavan;”javrele astea ar zbura imediat, dacă n-ar fi bine închise. Şi uite-l şi dragul meu moşunel Bac”; şi ea se apucă de coarnele unui ren, care avea un colier din alamă strălucitoare în jurul gâtului, şi era priponit în cameră. „Suntem obligaţi să-l legăm bine şi pe ăsta, alfel ar încerca să scape. În fiecare seară îi gâdil gâtul cu cuţitul ăsta ascuţit, se sperie aşa de uşor!” şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr-o spărtură a zidului, şi lăsă cuţitul să alunece uşor pe gâtul renului. Săracul animal, tremura, fata râse şi apoi o trase pe Gerda în pat lângă ea.
„O să dormi toată noaptea cu cuţitul lângă tine?” spuse Gerda privind cu teamă.”Întotdeauna dorm cu cuţitul,” spuse ştrengăriţa neprihănită.”Nu poţi să ştii niciodată ce se întâmplă, dar mai povesteşte-mi despre micul Kay; şi de ce ai plecat în lumea largă, singură”

Şi Gerda povesti totul de la început: guguştucii suspinau în cuşca lor, iar ceilelalte animale adormiră. Micuţa ştrengăriţă îşi încolăci un braţ în jurul gâtului Gerdei, în mâna cealaltă ţinea cuţitul, şi se puse pe sforăit, de se auzea până în adâncul pădurii, Gerda nu putu închide un ochi, nu mai ştia dacă e vie sau a murit. Restul lotrilor stăteau în jurul focului, cântau şi beau; iar baba lotrilor se scălămbăia şi ţopăia hidos, iar pentru Gerda era traumatizant să privească. Deodată guguştiucii începură să spună : „Coo! Coo! Pe Kay l-am văzut, o bufniţă albă-i căra săniuţa, iar el în troica Crăiesei era, doar a trecut, trecând jos deasupra pădurii, şi al nostru cuib pe jos el a dat, şi din a noastră familie doar noi doi am scăpat! Coo! Coo!”

„Ce ziceţi voi acolo?” plânse Gerda. „Unde-i crăiasa, unde a plecat? Chiar ştiţi ceva, despre ea?”
„Sigur spre Laponia a plecat, acolo-i mereu zăpadă şi gheaţă. Numai întreabă-l pe domnul Ren, acela ce aicea-i prizonier.”
„Zăpadă şi gheaţă mereu! E glorioasă iarnă când aici e vară!” spuse Renul.”Poţi să sari şi să alergi prin văile largi cu zăpadă strălucitoare! Dar acolo e doar tabăra de vară a Crăiesei Zăpezii, dar palatul ei e mai departe, la polul Nord pe insula numită Spitzbergen.”
„O, Kay! Sărăcuţil de Kay!” suspină Gerda.
„Vrei să taci!?” spuse ştrengăriţa neprihănită. „Dacă nu, te fac eu să taci!”
Dimineaţa Gerda îi spuse tot ce auzise de la guguştiuci, iar ştrengăriţa o privi extrem de serios, apoi dând din cap, spuse: „Vorbe Goale! Vorbărie fără rost! Măcar ştii unde e Laponia?” îl întrebă ea pe Ren.

„Cine ar putea să ştie mai bine decât mine?” spuse animalul, şi ochii săi scânteiară. „M-am născut şi am crescut acolo, unde mă zbenguiam pe câmpiile cu zăpadă.”

„Ascultă,” spuse ştrengăriţa neprihănită către Gerda. „Toţi bărbaţii sunt plecaţi, numai maicămea e aici, şi aici o să stea. Dar, spre dimineaţă, trage ia o porţie bună de băutură, după care o ia somnul, atunci o să fac ceva special pentru tine.” Apoi sări din pat, fugi către babă, o luă tandru de gât, şi o trase de barbă spunând, „‘Neaţa, dragul meu ţap dădăcitor.”Iar mămica ei o ciupi de nas, până se făcu verde albastru, totul din dragoste pură de mamă.

Când mama ştrengăriţei termină şi ultima duşcă din sticlă, aţipi, atunci ştrengăriţa se duse la Ren, şi spuse, „Tare mi-ar mai place să te mai gâdil cu cuţitul meu ascuţit, eşti atât de drăgălaş, totuşi o să te dezleg, şi o să te ajut să pleci din nou în Laponia. Dar trebuie să-ţi foloseşti picioarele eficient, ia fetiţa şi du-o până la palatul Crăiesei Zăpezii, unde e prietenul ei de joacă. Presupun că ai înţeles tot ce a povestit până acum, pentru că a vorbit tare şi clar, şi tu ai tras cu urechea.”

Renul sări în sus de bucurie. Neprihănita ştrengăriţă o ridică pe Gerda, şi o legă bine de spatele renului, chiar îi dărui Gerdei o pernuţă brodată ca să stea comod.”Ti-am dat izmenele îmblănite, pentru că o să fie frig, dar la manşon nu renunţ e prea frumos. Dar nu vreau să răceşti, aşa că îţi dau mânuşile cu degete ale mamei, te acoperă până la coate. Aşa să le punem! Acum ai mâini la fel de urăte ca ale mamei! ”
Şi Gerda plânse de bucurie.
„Nu mai suport, să te sperii,” spuse ştrengăriţa. „Acum chiar îmi pari bine dispusă. Uite două chifle şi o bucată de slană, ca să ai pe drum.” Păinea şi carnea fură îndesate în spatele renului, apoi ştrengăriţa deschise uşa, chemă câinii, şi cu un cuţit tăie sfoara care priponea animalul, şi îi spuse, „Acum, gata cu tine, dar să ai grijă de fetiţă!”

Apoi Gerda întinse măinile, cu mânuşile uriaşe căptuşite, către ştrengăriţă, şi spuse:

„Adio!”, iar renul zburdă peste tufişuri şi mărăcini, prin pădurea întunecată, peste munţi şi peste văi, cât de repede putea, se auzeau lupii urlând,şi corbii croncănind. „Apciu! Hapciu!” se auzi pe cer, ca şi cum cineva ar fi strănutat. „Astea sunt luminile nordului,” spuse renul, „Priveşte cum lucesc!”, iar luminile pâlpâiau roşii asemeni flăcărilor. Şi mergeau din ce în ce mai repede, zi şi noapte, chiflele se terminaseră şi slana se terminaseră, dar ajunseseră în Laponia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: