Crăiasa Zăpezii – Povestea Întăi.

Crăiasa Zăpezii. Povestea Întăi. Despre o oglindă şi o aşchie.

de Hans Christian Andersen

Drepturile de traducere rezervate

http://www.craiasazapezii.blogspot.com/

Aşadar, să începem. Când vom ajunge la finalul poveştii vom ştii mai multe decăt ştim acum, dar să începem. A fost odată ca niciodată un spiriduş rău, adevăr vă spun vouă era cel răutăcios dintre toţi drăcuşorii răi şi poznaşi.

Într-o zi pe când era bine dispus, a făurit o oglindă cu puterea de a modifica tot ceea ce este frumos şi bun în realitate,astfel încât în imaginea reflectată să apară rău şi urăt. Dar ceea ce era, bun de aruncat sau urât, se reflecta în oglindă cu o urâţenie mărită şi crescută. În această oglindă cele mai frumoase peisaje arătau precum spanacul fiert, şi chiar şi cea mai frumoasă persoană se transforma într-una pocită, sau apărea că stă în cap, sau faţa era aşa de distorsionată că nu putea fi recunoscută, şi dacă careva avea vreo aluniţă, poţi să fii sigur că mărea şi se intindea deasupra nasului şi a gurii.

“E tare, frate!” îşi zise bucuros spiriduşul. Dacă vreun gănd bun trecea prin mintea cuiva, atunci un oglinda se strămba , şi spiriduşul s-a bucurat de descoperirea sa inteligentă. Toţi ceilalţi drăcuşori care veneau la şcoala sa, pentru că spiriduşul avea o şcoală pentru drăcuşori, îşi spuneau unii altuia de miracolul care se produsese, şi abia acum credeau ei, era posibil să vadă lumea aşa cum arăta în realitate. Şi au început spiriduşii să alerge cu oglinda, de n-a mai rămas ţară sau persoană care să nu fie reprezentată de oglindă. Aşadar s-au gândit ei să se ridice în înaltul cerului şi ca să facă pozne de acolo. Şi cu căt urcau mai sus cu oglinda, cu atât oglinda se strâmba mai tare, de abia mai reuşeau să o ţină. Dar ei au zburat tot mai sus, tot mai sus, din ce în ce mai aproape de stele, când deodată o strămbătură puternică şi violentă, a smuls oglinda din mâinile lor, iar aceasta a căzut pe pământ unde s-a sfărâmat într-o sută de milioane de bucăţele sau poate chiar mai mult. Iar acum oglinda era chiar mai rea decât înainte; pentru că cioburile cele mai mari erau cât un grăunte de nisip, şi zburau prin lumea largă, şi când intrau în ochii cuiva, acolo rămâneau, şi oamenii vedeau totul pervertit, căci aveau un ochi rău.

Asta se întâmpla deoarece fiecare ciob micuţ, avea aceeaşi putere pe care o avea întraga oglindă. Anumite persoane s-au ales chiar cu un aşchie în inimă, inima mai bătea odată, după care devenea o bucată de gheaţă. Unele cioburi însă erau atât de amri, încât au fost folosite ca geamuri la ferestre, prin care cineva putea sa nu-şi vadă prietenii. Alte bucăţi au fost folositepentru lentile, şi era o chestiune tristă când oamenii îşi puneau ochelariipentru a vedea bine şi drept. Râdea spiriduşul rău, de se tăvălea pe jos, râdea de se prăpădea, pentru că toate aste îi gâdilau orgoliul.

Aşchiile cele mai fine, încă zboară prin aer.

Şi acum să vedem ce s-a mai întâmplat.